Ucrainenii din Deltă: haholii, urmașii cazacilor zaporojeni

Alături de români, ruși lipoveni, greci, turci și tătari, comunitatea ucraineană formează una dintre țesăturile etnice care dau Deltei Dunării caracterul ei profund multicultural. În nordul Deltei, de-a lungul brațului Chilia și în pădurile de la Letea, trăiesc de peste două secole urmașii unor pescari și luptători veniți din stepele Ucrainei de astăzi, cunoscuți în Dobrogea sub numele popular de „haholi” (sau „hahuli”) — o denumire prin care localnicii îi deosebesc de ucrainenii „ruteni” sau „huțuli” din Maramureș și Bucovina.

Originile acestei comunități se leagă strâns de istoria căzăcimii zaporojene. Cazacii zaporojeni erau o oaste de oameni liberi, organizați în jurul Siciului — tabăra fortificată de dincolo de pragurile Niprului —, vestiți deopotrivă ca războinici și ca pescari, vânători și crescători de albine. După înfrângerea de la Poltava din 1709 și mai ales după desființarea Siciului Zaporojean de către împărăteasa Ecaterina a II-a a Rusiei, în 1775, mulți cazaci au luat din nou calea pribegiei. O parte dintre ei s-au refugiat la sud, în Delta Dunării și în Bugeacul vecin, aflate pe atunci sub stăpânire otomană, unde au întemeiat ceea ce istoria numește Siciul Transdanubian (Siciul de peste Dunăre), ultima formă de organizare a căzăcimii libere.

Așezarea în Deltă s-a desfășurat în mai multe valuri. Primii cazaci s-au stabilit în zona dintre brațele Chilia și Sulina, populând localități precum Letea, Chilia și Satunou — așezarea care avea să devină mai târziu comuna C.A. Rosetti din județul Tulcea. Surse istorice indică drept moment al consolidării prezenței lor în Deltă perioada de după 1775 și mai ales anii 1813–1814, când grupuri de cazaci, după ce trecuseră prin alte așezări dobrogene, s-au întors la gurile Dunării. Pe lângă cazaci, în Deltă au ajuns și pescari ucraineni proveniți din alte regiuni, atrași de bogăția nesfârșită a apelor, astfel încât comunitatea s-a format prin contopirea mai multor valuri de migrație.

Spre deosebire de rușii lipoveni, veniți din motive religioase și atașați ritului vechi, ucrainenii din Deltă au fost și au rămas în covârșitoare majoritate ortodocși de rit nou, împărtășind credința și calendarul cu populația majoritară românească din regiune. Biserica a reprezentat dintotdeauna centrul vieții comunitare: în satele căzăcești, ridicarea unei biserici și a unei școli figura printre primele griji ale așezării. Credința ortodoxă era, de altfel, o condiție pentru a fi primit în rândul cazacilor, iar viața religioasă a rămas un liant puternic al identității ucrainene de la gurile Dunării.

Limba vorbită în familiile ucrainene din Deltă este un grai ucrainean arhaic, păstrat de-a lungul generațiilor și îmbogățit, ca urmare a conviețuirii îndelungate, cu numeroase cuvinte de origine română, turcă, greacă și rusă. Acest amestec lingvistic reflectă poziția Deltei ca răscruce de popoare și culturi. În multe gospodării, limba ucraineană s-a transmis din generație în generație ca limbă a casei, în timp ce româna a rămas limba școlii și a vieții publice, fenomenul bilingvismului fiind firesc pentru locuitorii din Chilia Veche, Pardina sau de pe grindurile din nordul Deltei.

Viața tradițională a haholilor a fost modelată de ape. Pescuitul a constituit ocupația principală — în Deltă, ucrainenii s-au remarcat, asemenea lipovenilor, ca pescari iscusiți, buni cunoscători ai canalelor, ai lacurilor și ai migrațiilor peștelui. Alături de pescuit, comunitatea s-a îndeletnicit cu agricultura pe puținele terenuri ferite de inundații, cu creșterea animalelor, cu vânătoarea și culegerea stufului, materie primă de bază pentru acoperișuri și pentru gospodărie. Moștenirea căzăcească a adus cu sine și un anumit spirit al libertății și al organizării comunitare: în vechiul Sici, hotărârile importante se luau în adunarea obștească numită „Rada”, unde se cerea acordul majorității.

Bogăția culturală a ucrainenilor din Deltă se vede mai ales în obiceiurile legate de marile sărbători ortodoxe. Crăciunul și Boboteaza sunt întâmpinate cu colinde și urări specifice, păstrate în limba ucraineană, iar Paștele rămâne momentul central al anului liturgic. Cântecul, balada și poezia populară au fost prețuite din vremea cazacilor, care cultivau deopotrivă vitejia și învățătura de carte; ecouri ale acestei tradiții muzicale și poetice se regăsesc în repertoriul ansamblurilor folclorice ucrainene din Dobrogea de astăzi.

Satele care păstrează cel mai bine amprenta ucraineană se află în nordul Deltei, de-a lungul brațului Chilia: Chilia Veche, Pardina, Periprava și zona comunei C.A. Rosetti, cu vechile cătune Letea și Sfiștofca. Aici, peisajul de ape, grinduri și păduri seculare — precum vestita pădure Letea, una dintre cele mai nordice păduri subtropicale ale Europei — alcătuiește cadrul în care s-a desfășurat istoria acestei comunități.

În ansamblul minorității ucrainene din România, care număra aproximativ 50.000–51.000 de persoane la recensământul din 2011, comunitatea din Delta Dunării este una restrânsă — în județul Tulcea fiind înregistrați puțin peste o mie de ucraineni —, cea mai mare parte a ucrainenilor țării trăind în nordul Moldovei și în Maramureș, în județe precum Maramureș, Satu Mare și Suceava. Minoritatea este reprezentată cultural și politic prin Uniunea Ucrainenilor din România. Asemenea altor sate ale Deltei, așezările ucrainene se confruntă cu depopularea și cu plecarea tinerilor, însă moștenirea căzăcească, credința ortodoxă, limba și obiceiurile transmise din generație în generație rămân o parte vie și prețioasă a patrimoniului multietnic al gurilor Dunării.