Comisia Europeană a Dunării: cum a transformat Sulina într-un „Europolis” la gurile fluviului

La 30 martie 1856, în salonul Congresului de Pace de la Paris, marile puteri europene puneau capăt Războiului Crimeei și, odată cu el, hotărau soarta gurilor Dunării. Tratatul de la Paris consfințea principiul libertății de navigație pe fluviu și înființa, prin articolele sale, Comisia Europeană a Dunării — un organism internațional menit să curețe brațele Deltei de nisipuri și să le facă din nou navigabile pentru comerțul lumii. Era o instituție gândită inițial pentru doar doi ani, atât cât să termine lucrările tehnice de bază; în realitate, ea avea să dăinuie aproape opt decenii și să transforme un sat de pescari de la marginea imperiilor într-unul dintre cele mai cosmopolite porturi ale Europei.

Comisia și-a început activitatea la 4 noiembrie 1856, cu sediul administrativ împărțit între Galați, unde funcționa palatul instituției, și Sulina, unde se aflau lucrările tehnice, șantierele și serviciile portuare. Din ea făceau parte, la origine, șapte puteri: Austria, Franța, Marea Britanie, Prusia, Imperiul Rus, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman. România, care își exercita atunci suveranitatea asupra Dobrogei abia după 1878, avea să devină membru cu drepturi depline după dobândirea independenței. Comisia funcționa ca un stat în stat: avea pavilion propriu, jurisdicție proprie, poliție fluvială, spital, cazier de navigație și un corp de ingineri care răspundeau direct în fața delegaților marilor puteri.

Misiunea centrală era una inginerească: dintre cele trei brațe ale Dunării — Chilia la nord, Sulina la mijloc și Sfântu Gheorghe la sud — trebuia ales și amenajat unul singur care să garanteze un șenal sigur până în Marea Neagră. Alegerea a căzut pe brațul Sulina, cel mai scurt, dar și cel mai capricios, sufocat de bancuri de nisip la vărsare. Omul care a dat formă acestei misiuni a fost inginerul britanic Sir Charles Augustus Hartley, supranumit mai târziu „părintele Dunării". Numit inginer-șef în 1856, Hartley a condus timp de aproape un deceniu și jumătate lucrările hidrotehnice, rămânând apoi consultant până la moartea sa, în 1905.

Prima și cea mai spectaculoasă intervenție a fost construirea celor două diguri — digurile sau stăvilarele de la gura Sulinei — care înaintau în mare ca două brațe de piatră, canalizând curentul fluviului astfel încât acesta să își sape singur adâncimea, măturând nisipul depus la vărsare. Era o aplicare ingenioasă a principiului „natura lucrează pentru inginer": în loc să dragheze la nesfârșit, Hartley a folosit forța apei concentrate. Rezultatele au fost imediate. Adâncimea minimă a șenalului, care abia atingea câțiva metri la mijlocul secolului, a crescut treptat, permițând trecerea unor nave maritime tot mai mari.

A doua mare campanie, desfășurată în special între 1862 și 1902, a fost rectificarea cursului brațului Sulina. Fluviul șerpuia în meandre largi, periculoase pentru navigația maritimă; inginerii Comisiei au tăiat aceste cotituri prin canale drepte, scurtând considerabil distanța dintre Tulcea și mare și eliminând zeci de bucle. Brațul Sulina, cândva întortocheat, a devenit un canal navigabil aproape rectiliniu, cu maluri consolidate, semnalizat și întreținut permanent. Această operă hidrotehnică a fost, pentru epoca ei, una dintre cele mai ambițioase din Europa și a făcut din Sulina un port maritim accesibil vapoarelor oceanice.

Pentru a ghida navele pe timp de noapte sau pe ceață, Comisia a ridicat și un far. Construit în 1869–1870 după un proiect legat de numele inginerilor Engelhardt și Hartley, farul a preluat rolul vechiului felinar otoman care funcționa încă din prima jumătate a secolului. Cu timpul, înaintarea uscatului spre mare — chiar efectul depunerilor pe care digurile le împingeau tot mai departe — a lăsat farul vechi la câțiva kilometri în interiorul țărmului, departe de apă. Dezafectat ca instrument de navigație în 1986, el a fost restaurat în anii '90 și transformat în muzeu, adăpostind astăzi o sală dedicată Comisiei Europene a Dunării și biroul scriitorului Eugeniu Botez, cunoscut sub pseudonimul Jean Bart.

Sub umbrela acestei instituții, Sulina a cunoscut o înflorire fără precedent. Declarat porto franco — port liber, scutit de taxe vamale —, orașul a atras negustori, armatori, marinari și aventurieri din toată lumea. Pe cheiurile sale se auzeau greaca, italiana, turca, rusa, engleza, germana și româna; în registrele portului figurau pavilioane de pe toate mările. Aici conviețuiau români, greci, italieni, turci, armeni, evrei, ruși lipoveni, fiecare cu biserica, ritul și obiceiurile lui. Această diversitate a dat naștere unui spirit aparte, pe care scriitorul Jean Bart — fost căpitan al portului Sulina — l-a imortalizat în romanul „Europolis", publicat în 1933. Titlul însuși spune totul: Sulina era o mică Europă concentrată la gura fluviului, un oraș-port unde se întâlneau toate limbile și toate destinele continentului.

Mărturia cea mai tulburătoare a acestei lumi cosmopolite este cimitirul multiconfesional al Sulinei, administrat odinioară chiar de Comisie. Pe câteva parcele alăturate se odihnesc creștini ortodocși de rit vechi și de rit nou, catolici, protestanți, musulmani și evrei — laolaltă oameni de peste douăzeci de naționalități. Pietrele funerare „vorbesc" în zeci de limbi și alfabete, păstrând numele unor căpitani, negustori, prinți și femei de legendă care au trecut prin acest port. Este, cum s-a spus adesea, o concordie universală sculptată în piatră, o imagine în miniatură a întregii lumi care s-a perindat prin Sulina.

Comisia Europeană a Dunării și-a încheiat existența în 1938, când, prin Aranjamentul de la Sinaia, atribuțiile sale au fost preluate de administrația română a Dunării de Jos; ultimele structuri internaționale au dispărut definitiv după al Doilea Război Mondial. Epoca de glorie a Sulinei apusese deja: porto franco fusese desființat, traficul se mutase spre alte rute, iar orașul a intrat într-o lungă melancolie, prevestită parcă de cuvintele lui Jean Bart. Astăzi, vizitatorul care ajunge la capătul Deltei, acolo unde Dunărea se varsă în Marea Neagră, mai poate citi această istorie în clădirile istorice rămase, în farul vechi devenit muzeu și în liniștea cimitirului multiconfesional — urme ale unei instituții care, vreme de aproape un secol, a legat un sat de pescari de marile capitale ale lumii.