Tradiția pescuitului în Delta Dunării

Pescuitul nu este, în Delta Dunării, doar o meserie sau o sursă de hrană: este însăși coloana vertebrală a vieții și a identității acestui ținut de apă. Vreme de secole, comunitățile de români și de lipoveni așezate pe brațele Dunării și pe marginea canalelor au trăit din darurile bălții, transmițând din generație în generație secretele meșteșugului. Pentru omul deltei, apa nu este o graniță, ci un drum, iar peștele a fost dintotdeauna măsura bogăției, a sărăciei și a timpului. A fi pescar aici înseamnă a cunoaște labirintul de gârle, ghioluri și japșe, a citi vântul și nivelul apei, a ști unde se adună peștele după anotimp și după lumina zilei.

Uneltele tradiționale ale pescarului deltaic s-au șlefuit în timp pentru a se potrivi perfect acestui mediu. Cea mai cunoscută ambarcațiune este lotca, o barcă îngustă și ușoară, lunguiață, ridicată la prova și la pupa, vâslită din picioare sau din șezut, ideală pentru strecurarea printre stuf și pentru ape mici. Pentru prinderea peștelui se folosesc plasele de diferite tipuri: setcile, plase verticale lăsate în apă peste noapte, în care peștele se încurcă cu branhiile; și taliile (talienele), capcane fixe complexe alcătuite din pereți de plasă care dirijează peștele spre o cameră din care acesta nu mai poate ieși. Talianul este folosit mai ales spre gurile de vărsare și pe litoral, prinzând specii precum chefalul, zărganul sau scrumbia, în timp ce setcile și taliile de baltă sunt folosite în interiorul deltei, pe ghioluri și canale.

Speciile care au hrănit comunitățile deltei sunt numeroase. Crapul rămâne regele bălților, vânat în toate zonele, alături de știuca prădătoare a stufărișurilor, de șalăul prețuit pentru carnea sa fină și de somnul uriaș, care se ascunde în gropile adânci ale Dunării și poate atinge dimensiuni impresionante. La acestea se adaugă scrumbia de Dunăre, un pește migrator care urcă primăvara din Marea Neagră pe Dunăre pentru a se reproduce și a cărui pescuire de sezon a fost, dintotdeauna, un eveniment economic și gastronomic major în satele de pe brațul Sfântu Gheorghe și Sulina. Carnea grasă a scrumbiei, sărată sau afumată, a fost vreme îndelungată una dintre mărcile deltei.

Capitolul cel mai dramatic al pescuitului deltaic îl reprezintă însă sturionii. Morunul, nisetrul, păstruga și cega au făcut, secole de-a rândul, faima Dunării de Jos, atât pentru carnea lor, cât mai ales pentru icrele negre — caviarul. Pescuitul tradițional al sturionilor se făcea odinioară cu cârmace, cârlige uriașe de oțel fixate la circa un metru deasupra fundului apei, în care peștele uriaș se prindea în trecere, dar și cu plase mari, numite local și ohane. Suprapescuitul, braconajul și distrugerea habitatelor au împins însă aceste specii străvechi în pragul dispariției. Ca urmare, România a interzis pescuitul sturionilor sălbatici în 2006, printr-un moratoriu inițial pe 10 ani, prelungit ulterior; în 2021, la expirarea termenului, autoritățile au transformat interdicția într-una pe durată nedeterminată, motivând că refacerea populațiilor de sturioni necesită decenii, nu ani. Astăzi, pescuitul, deținerea și comercializarea sturionilor sălbatici și a caviarului provenit din mediul natural sunt ilegale, iar braconajul rămâne, potrivit organizațiilor de mediu precum WWF, una dintre cele mai grave amenințări la adresa supraviețuirii acestor specii în bazinul Dunării inferioare.

Inima economică a pescuitului tradițional a fost dintotdeauna cherhanaua. Cuvântul desemnează punctul de colectare și prelucrare a peștelui: o construcție, adesea cu mai multe încăperi, așezată pe malul apei, unde pescarii își aduceau capturile pentru a fi cântărite, sortate, sărate, răcite și expediate mai departe. În jurul cherhanalelor s-au dezvoltat, în trecut, adevărate centre ale industriei peștelui — gherării (case de gheață) care păstrau peștele înainte de apariția frigiderelor, fabrici de conserve și chiar fabrici de guanină, care extrăgeau din solzii peștilor mici substanța folosită la lacuri și vopsele. Cherhanaua era locul în care viața satului pescăresc se aduna: aici se stabileau prețurile, se schimbau veștile și se măsura norocul fiecărei zile de pescuit.

Viața pescarului a fost, și rămâne, ritmată de anotimpuri și de legea apelor. Primăvara aduce pescuitul de sezon și migrațiile, vara cere muncă în arșiță printre țânțari și stuf, toamna este vremea capturilor bogate, iar iarna, când bălțile îngheață, pescuitul se face uneori la copcă, prin gheață. Peste toate acestea se suprapune perioada de prohibiție, interdicția legală menită să protejeze peștele în vremea reproducerii. În prezent, prohibiția generală în Delta Dunării coincide, de regulă, cu cea națională și se întinde aproximativ între începutul lui aprilie și începutul lui iunie, fiind valabilă pentru toate formele de pescuit; la aceasta se adaugă perioade distincte pentru anumite specii, precum interdicția pentru știucă la sfârșitul iernii și pentru scrumbie în plin sezon de reproducere. Respectarea acestor perioade, alături de limitele de captură și de restricțiile privind uneltele, este esențială pentru menținerea echilibrului ecologic, dar afectează direct veniturile pescarilor, ceea ce a făcut din relația dintre tradiție, lege și supraviețuire economică una dintre marile tensiuni ale deltei contemporane.

Reglementările tot mai stricte, scăderea resurselor și plecarea tinerilor la muncă în străinătate au pus pescuitul tradițional sub presiune. Mulți pescari profesioniști au îmbătrânit, iar transmiterea meșteșugului către generațiile noi nu mai este garantată. În acest context, turismul a devenit o cale prin care tradiția pescărească se reinventează și supraviețuiește. Tot mai mulți localnici își deschid pensiuni, conduc turiști prin canale cu lotca, organizează partide de pescuit sportiv și gătesc, în cherhanale transformate în restaurante, rețete tradiționale precum saramura de crap, storceagul sau borșul pescăresc. Astfel, gesturile vechi — împletirea plasei, vâslitul lotcii, cititul apei — capătă o nouă valoare, de patrimoniu viu. Pescuitul rămâne, dincolo de statistici și de reglementări, sufletul deltei: o legătură neîntreruptă între om și apă, păstrată cu îndârjire de o lume care știe că, fără pește, satele de pe brațele Dunării și-ar pierde nu doar mijloacele de trai, ci și identitatea.